USV->IDD-->Economia Intreprinderii

CAPITOLUL 9: GESTIUNEA FINANCIARÃ A ÎNTREPRINDERII

1. Analiza financiara a întreprinderii. Definire. Importanta. Continut

Analiza financiara are ca obiect evaluarea politicii financiare a întreprinderii într-o perioada trecuta si facilitarea luarii în cadrul acesteia a unor decizii viitoare,
Ea investigheaza doua domenii importante:
- echilibrul financiar,
- renatibilitatea.
Analiza atenta a contului de rezultate este indispensabila pentru efectuarea analizei financiare.
Astfel, analiza financiara se sprijina pe documentele întreprinderii dar utilizeaza si alte surse de informare.
Pe lânga un studiu strict al conturilor si bilantului, analiza financiara urmareste specificul activitatii întreprinderii, calitatea echipei de conducere, motivarea personalului, performantele si tehnologia aplicata.
Rezultatele acestei analize pot fi utilizate fie în interiorul întreprinderii si serveste conducerii acesteia, fie în exteriorul întreprinderii, atunci când este solicitata de catre partenerii acestuia.
Echilibrul financiar al întreprinderii se apreciaza în cea mai mare parte utilizând datele din bilantul întreprinderii care, spre deosebire de bilantul contabil opereaza cu o concentrare a anumitor conturi.
Prezentarea conturilor de activ si pasiv se face dupa criteriul omogenitatii.
Criteriile de baza utilizate în elaborarea bilantului financiar sunt:
- lichiditatea,
- exigibilitate.
În ceea ce priveste activul bilantului este necesar ca toate elementele înscrise la acest capitol sa reprezinte o valoare reala a activului, procedându-se la eliminarea nonvalorilor.
În cazul activelor se cuprind imobilizarile necorporale, imobilizarile corporale, imobilizarile financiare, stocurile, creantele de exploatare valorile mobiliare de plasament si disponibilitatile, primele pentru rambursarea obligatiunilor, regularizarile.
În ceea ce priveste pasivul bilantului, analiza financiara se efectueaza asupra unui bilant la care s-a realizat repartizarea veniturilor.
În pasiv intra: capitalurile proprii, datoriile pe termen mediu si lung, provizioanele pentru riscuri si accidente.
Analiza financiara trebuie sa aprecieze daca gradul lichiditatii activelor întreprinderii este suficient de ridicat pentru a-i permite acesteia sa faca fata în orice moment angajamentelor pe care si le-a asumat, respectiv pentru a-i asigura solvabilitatea.
Echilibrul financiar este apreciat prin confruntarea gradului de lichiditate a activelor cu gradului de exigibilitate a elementelor pasivului.
Pentru realizarea acestei analize pot fi utilizate ca instrumente: fondul de rulment si indicatorii de structura.
Fondul de rulment reprezinta marja de securitate ce masoara echilibrul financiar si se poate aprecia fie ca diferenta între capitalurile permanente si activul imobilizat, fie ca diferenta între activul circulant si datoriile pe termen scurt. Fondul de rulment poate avea valori pozitive sau negative.
În ceea ce priveste situatia trezoreriei, aceasta reprezinta diferenta între nivelul totalurilor valorilor din casa si a nivelului contributiilor bancare curente si a soldurilor creditoare ale bancii.
Situatia trezoreriei mai poate fi determinata si ca o diferenta între fondul de rulment si nevoia de fond de rulment.
Dificultatile trezoreriei survin frecvent în cazul în care trezoreria înregistreaza o crestere a activitatii marindu-si vânzarile si sporind nevoia de fond de rulment.
Atragerea unor resurse de lunga durata într-o asemenea situatie nu se poate realiza imediat.
Cresterea fondului de rulment devine o restrictie pentru dezvoltarea întreprinderi, pentru ca o finantare la nivel înalt si pe termen lung urmeaza unei dezvoltari a întreprinderii.
Utilizarea fondului de rulment a fost si este contestata. Multe întreprinderi folosesc din ce în ce mai mult un credit pe termen scurt ce se reînnoieste continuu si capata caracter permanent.
În aceasta situatie fondul de rulment devine o marja de securitate inutila, iar în perioadele dificile de activitate ale întreprinderii sau ale bancii un asemenea credit poate sa nu mai fie reînnoit creându-se disfunctionalitati întreprinderii.

2. Nevoile de finantare a întreprinderii

Întrre momentele în care întreprinderea angajeaza cheltuieli de exploatatie si cel în care încaseaza pretul produselor vândute se scurge un interval de timp mai scurt saumai lung.
În aceasta perioada întreprinderea trebuie sa cumpere materiale, servicii, sa plateasca salarii, sa regleze diferite cheltuieli referitoare la fabricatie, la stocare si la distributia produselor, deci trebuie sa avanseze fondurile pe care le va recupera la sfârsitul perioadei.
Nevoile de finantare care rezulta din activitatea normala a întreprinderii se identifica cu activele circulante, cu creantele asupra clientilor, precum si cu încasarea minimala care corespund exploatatiei curente.
Salariile si celelalte cheltuieli sunt incluse în valorile de exploatatie ca si produsele vândute clientilor.
Nevoile de finantare aparute din ciclul de exploatatie sunt acoperite din resursele ciclului de exploatatie, respectiv din creditul furnizorilor. Se poate concluziona ca nevoile de finantare ale ciclului de exploatatie sunt constituite din fondul de rulment net, la care se adauga creditul furnizorilor.
Activitatea unei întreprinderi este rareori uniforma.
În cursul unei perioade de timp nevoile de finantare sunt realocate, fondul de rulment net poate acoperi o parte a nevoilor suplimentare aparute din aceste fluctuatii dar nu poate acoperi totalitatea nevoilor în perioadele de vârf deoarece imobilizarea capitalurilor ar fi prea costisitoare.
În majoritatea dar nu poate acoperi totalitatea nevoilor în perioadele de vârf deoarece imobilizarea capitalurilor ar fi prea costisitoare.
În majoritatea cazurilor întreprinderea apeleaza la credite bancare pe termen scurt pentru a face fata fluctuatiilor activitatilor lor de unde rezulta ca egalitatea nevoilor de finantare rezultate din cliclul de exploatatie sunt egale cu fondul de rulment + creditul furnizori + credite bancare pe termen scurt.
Întreprinderea are nevoie sa finanteze moderinzarea echipamentelor si tehnologiilor sale, precum si inventiile pe care le impune strategia sa de dezvoltare.
Reînnoirea si modernizarea echipamentelor reprezinta o necesitate care rezulta din uzura suferita de acestea ca urmare a utilizarii lor. Deci este nevoile de finantare este determinata de reînnoirea echipamentului sunt superioare valorii de amortismente anuale dar aparitia unor noi nevoi fac necesare resurse noi.
Nevoile aparute din cresterea întreprinderii antreneaza achizitionarea de bunuri si echipamente noi ce se adauga la cele aflate în functiune. De aceea, daca întreprinderea dorette sa dezvolte noi activitati trebuie sa aiba în vedere investitii noi.
Investitiile de finantat nu au toate un caracter material si astfel se deosebesc achizitionarea de active corporale, necorporale, participatiile la activitatea altor întreprinderi, precum si împrumuturile acordate sau creantele de finantat pentru societatile comerciale.
Acoperirea nevoilor de finantare a activelor fixe se face cu prioritate din resurse permanente. Astfel se deosebesc resursele proprii si alte resurse.
Resursele proprii se refera în primul rând la autofinantarea ce reprezinta partea resurselor adusa de exploatatia întreprinderii si capitalurile aduse de catre proprietarul întreprinderii.
În categoria altor resurse intra:
- resursele împrumutate pe termen mediu si lung prin emisiunea fde obligatiuni sau prin intermediul stabilimentelor financiare de credit,
- resursele aparute din cesionarea imobilizarilor sau din încasarile creantelor pe termen mediu si lung.

3. Nevoile de finantare pe termen scurt ale întreprinderii

Nevoile de finantare apare atât pe linia de exploatare respectiv de productie cât si pe linia unor operatiuni ce nu sunt specifice exploatarii.
Pentru finantarea nevoilor pe termen scurt întreprinderea are la dispozitie mai multe modalitati:
1- mobilizarea creantelor clientilor
În general cea mai mare parte a vânzarilor între întreprinderi se face pe credit.
Furnizorul cere clientului sa-si recunoasca datoriile cu ajutorul efectelor de comert ce pot servi pentru mobilizarea creantelor prin intermediul sistemului bancar.
2- cambia este un înscris prin care tragatorul da ordin unuia din debitorii sai sa plateasca la o anumita scadenta o suma determinata unei anumite persoane.
3- biletul la ordin este un înscris prin care emitentul se obliga sa plateasca unei persoane numita beneficiar sau la ordinul acesteia o suma de bani la o data scadenta si reprezinta un angajament direct subscris de debitor.
4- scontul comercial este o operatiune bancara care consta în cumpararea de catre o banca comerciala a unor efecte de comert de la beneficiarii lor înainte ca acestea sa ajunga la scadenta.
5- factoring-ul este un sistem prin care o întreprindere îsi vinde creantele comerciale sub forma de factrori unui stabiliment financiar care se obliga cu acoperirea lor contra unui comision proportional cu valoarea factorilor.
6- creditul furnizor.
Întreprinderea îsi poate finanta cumpararile de bunuri si servicii prin facilitatile de plata pe care i le acorda furnizorii sai.
Creditele bancare pe termen scurt constituie o alta modalitate de finantare a nevoilor întreprinderii pe termen scurt si are doua forme:
- creditele prin casa - situatie în care banca autorizeaza întreprinderea sa preleve din fondul sau sume superioare fata de disponibil;
- linia de credit este modalitatea prin care întreprinderii i se acorda sub forma de credit o anumita suma pentru o perioada data în limitele careia putând face plati.

4. Nevoile de finantare pe termen mediu si lung ale întreprinderii

Pentru a-si spori activitatea întreprinderea are nevoie de investitii. Finantarea cresterii întreprinderii face necesara existenta resurselor permanente iar în acest scop se poate recurge fie la capitaluri proprii, fie la îndatorarea întreprinderii.
Îndatorarea întreprinderii poate avea loc prin recurgerea la banci, stabilimente financiare specializate sau la împrumutul obligatar.
Bancile acorda credite pe termen mijlociu pentru cumpararea de active fixe, stabilimentele financiare acorda împrumuturi pe termen mediu si lung întreprinderilor care nu se pot adresa pietei financiare.
În practica exista mai multe tipuri de împrumut obligatar:
1. împrumutul obligatar de tip clasic care pot fi considerate din punct de vedere al conditiilor financiare de emisiune al rambursarii, al venitului obligatiunii si al plasamentului;
2. împrumutul obligatar de tip nou care au aparut în tarile occidentale pentru a-i proteja pe cei care economisesc împotriva eroziunii monetare.
În practica exista mai multe tipuri de obligatiuni:
- indexate,
- participative,
- convertibile,
- cu indice variabil.
3. împrumuturile obligatare grupate se bazeaza pe lansarea de împrumuturi obligatare de catre grupuri de întreprinderi din sectorul industrial.
Creditul Baill (lizing)
Este o forma de finantare care se dezvolta tot mai mult. Creditul Baill are la baza un contract pe o durata stabilita în functie de durata de utilizare normala a echipamentelor respective.

4. Factorii care conditioneaza alegerea
mijloacelor de finantare a întreprinderii

Se refera la urmatoarele aspecte:
1. Nevoile de finantare, adica mijloacele ce urmeaza sa fie utilizate sunt în functie de nevoile de finantare ale întreprinderii.
2. Forma juridica a întreprinderii.
3. Marimea întreprinderii.
4. Structura financiara.
5. Costul finantarii.
Principalele reguli ale finantarii activitatii întreprinderii sunt:
- capitaluri permanente trebuie sa acopere cel putin activele fixe;
- fondul de rulment net trebuie sa acopere nivelul de finantare ale ciclului de exploatatie completând creditul furnizor si creditele bancare pe termen scurt;
- capitalurile proprii trebuie sa acopere riscurile la întreprinderi pentru finantarea imobilizarilor deoarece acestea au durate de recuperare diferite si finantarea se face diferit;
- imobilizarile nelegate de o fabricatie precisa si care au o durata lunga de functionare sunt finantate din împrumuturi pe termen lung;
- imobilizarile legate de o fabricatie precisa se finanteaza din credite pe termen mijlociu.
Finantarea exploatatiei se poate efectua:
- diminuând nevoile de fond de rulment sau marind creditul furnizor;
- solicitând creditul bancar pe termen scurt;
- sporind fondul de rulment.
Cresterea interna sau externa a întreprinderii poate avea loc sik prin utilizarea resurselor interne, a beneficiilor realizate si nedistrihbuite.
Autofinantarea presupune prioritatea actiunilor de economisire într-o întreprindere.
Pentru realizarea autofinantarii se utilizeaza urmatoarele tehnici:
1. retinerea sau pastrarea beneficiilor;
2. o politica de beneficiu care sa permita autofinantarea;
3. utilizarea disponibilitatilor;
4. utilizarea unor resurse provizorii.
Autofinantarea este preferabila pentru întreprinderi. Poate fi impusa de restrictii financiare si în cazul unor investitii riscante fata de care partenerii externi pot fi reticenti.
În perioadele de crestere a preturilor întreprinderea foloseste autofinantarea împotriva deprecierii monedei dar poate conduce la un suprastocaj care depasesc nevoile si posibilitatile întreprinderii si pot deveni periculoase în perioadele de recesiune.
În perioada de stabilitate a preturilor autofinantarea aduce întreprinderii o mai mare stabilitate pe piata financiara. Aceasta reprezinta un avantaj pentru întreprinderile supraîndatorate ce îsi pot pierde interdependenta financiara.

În acest curs:

Rãsfoieste cursul