USV->IDD-->Economia Intreprinderii

CAPITOLUL 1: ELEMENTE INTRODUCTIVE PRIVIND ECONOMIA SI GESTIUNEA ÎNTREPRINDERII

Denumirea disciplinei economia si gestiunea întreprinderii impune explicarea celor trei notiuni componente, respectiv economie, gestiune si întreprindere.
Economia provine din cuvântul grecesc oikonomia, care semnifica operatia de a face ordine în casa.
Gestiunea este un cuvânt de origine latina si semnifica activitatea de gospodarire si administrare.
Termenul de întreprindere provine din cuvântul francez entreprise si poate fi definit ca o organizatie autonoma care îsi asigura existenta si devoltarea prin folosirea si comercializarea unor produse cu scopul de a obtine profit.
Întreprinderea presupune existenta a patru elemente: materie prima, utilaje, munca si clienti. Exista si întreprinderi care au ca obiectiv comertul si serviciile. Problemele care vor fi prezentate se refera în principal la întreprinderile industriale, adica la cele producatoare de bunuri materiale industriale.
Întreprinderea constituie componenta fundamentala a economiei. Ea reprezinta veriga de baza cu cele trei functiuni si anume: productia, vânzarea si gestiunea.
Relatiile dintre economie, sub aspectul ei general, si întreprindere, sunt foarte strânse, astfel încât nu este posibil de a avea idei precise asupra unea fara a poseda cunostinte asupra celeilalte.
Economia de piata presupune un proces permament de adaptare dar si de ruptura fata de conditiile de mediu în care coexista agenti economici diferiti.
Gestiunea se manifesta ca o arta de a trai în realitatea cotidiana a proceselor economice.
Economia furnizeaza cadrul de referinta relativ adoptat prin norme, normative si indicatori.
Aportul economiei la cunoasterea întreprinderii consta într-o mai buna explicare a naturii întreprinderii si a dezvoltarii acesteia, în analiza raportului de forte între diferitele categorii de agenti economici implicati în functionarea unei întreprinderi, precum si în studierea strategiilor elaborate de întreprindere.
Gestiunea cauta sa dirijeze organismele într-o maniera optima astfel încât neajunsurile sa fie cât mai mici posibile. Ea propune o cunoastere orientata spre actiune, evidentiind aspectele caracteristice procesului de viata.
Economia pune în evidenta marile miscari ale procesului de viata ca si principiile fundamentale pe care se întemeiaza deciziile curente.
Prin aceasta disciplina se urmareste studiul relatiilor organizatorice în vederea organizarii optime a diferitelor laturi de activitate.

I.2 Întreprinderea - agent economic si obiect al conducerii
Agentii economici sunt persoane sau grupuri de persoane fizice sau juridice care în calitate de participanti la viata economica, îndeplinesc rolul si au comportamente economice similare.
Gruparea agentilor economici se poate face pe baza mai multor criterii, si anume: forma de proprietate, forma de organizare si folosirea factorilor de productie.
Dupa criteriul institutional, agentii economici se grupeaza astfel:
- întreprinderi - acestea grupeaza toate unitatile institutionale si au ca functie principala producerea de bunuri materiale si servicii destinate pietei si alcatuiesc sectorul productiv al economiei. Veniturile acestor agenti economici provin din vânzarea productiei, scopul fiind obtinerea de profit;
- gospodariile sau menajele, reprezentate de familii sau diferite unitati consumatoare. Veniturile menajere provin din salarizarea persoanelor din titlurile de proprietate, precum si din transferul de proprietate efectuate de celelalte persoane;
- institutiile de credit si societatile de asigurare - acestea sunt agenti economici care au ca functie principala pe aceea de intermediar financiar între ceilalti agenti economici;
- administratiile publice - care exercita functia de redistribuire a veniturilor pe baza serviciilor prestate. Veniturile acestora provin din varsamintele obligatorii efectuate de unitati care apartin celorlalte categorii de agenti economici;
- administratiile private - reprezentate de acei agenti economici care grupeaza organismele private, cum ar fi; organizatii, asociatii sau fundatii. Veniturile provin în principal din contributii voluntare, cotizatii, venituri din proprietati;
- administratiile straine - aflate pe teritoriul tarii de referinta cu care agentii economici autohtoni efectueaza tranzactii economice.

I.3 Abordarea conceptului de întreprindere
În sens economic o întreprindere, ca agent economic, indiferent de dimensiune, forma de proprietate si organizare produce bunuri si servicii destinate vânzarii de piata, scopul fiind obtinerea profitului.
Întreprinderea este veriga organizatorica unde se desavârseste fuziunea între factorii de productie cu scopul obtinerii de bunuri economice în structura, cantitatea si calitatea impuse de cererea de pe piata si obtinerea unui profit.
Întreprinderea suporta costuri corespunzând remunerarii factorilor de productie utilizati care trebuie recompensati prin rezultatele productiei sale.
Cu alte cuvinte, întreprinderea trebuie sa produca o valoare superioara costurilor sale.
O uniune de întreprinderi constituita sub o singura conducere si gestiune financiara se numeste firma comerciala. Ea poate cuprinde mai multe unitati care efectueaza activitati identice localizate în mai multe zone geografice sau filiale care fac afaceri de genuri diferite în aceeasi zona.
Activitatea întreprinderii genereaza doua fluxuri, si anume:
- intrari de factori si servicii produse si puse la dispozitia celorlalti agenti economici.
Întreprinderile organizate în orice domeniu de activitate au în comun câteva reguli si anume:
" în primul rând, întreprinderea, pentru a produce trebuie sa utilizeze factorii de productie;
" factorii de productie trebuie utilizati cât mai bine;
" pentru a supravietui si dezvolta, întreprinderea trebuie sa fie rentabila;
" activitatea economico-financiara trebuie bine condusa.
Întreprinderea ca sistem social este un ansamblu de elemente interdependente, distinct de mediul exterior cu care toate intra în diferite relatii si orientat catre realizarea anumitor obiective.
Întreprinderea ca sistem se caracterizeaza printr-o anumita delimitare si care formeaza structura sa, de asemenea relatiile dintre elementele care realizeaza interdependenta lor precum si obiectivele acesteia.

I.4 Rolul întreprinderii în cadrul economiei
Întreprinderea are un rol hotarâtor în dezvoltarea economica a oricarei tari, în determinarea potentialului acesteia, de costurile cu care se obtin bunuri si servicii, de calitatea acestora si de capacitatea întreprinderii de a le comercializa profitabil depind în realitate puterea economica si nivelul de trai al unei tari.
Concret, rolul întreprinderii în circuitul economic al unei tari este exercitat prin îndeplinirea celor doua functii ale acesteia
- de creare de valori adaugate;
- de participare la distribuirea veniturilor.
În postura de creatoare a valorii adaugate întreprinderea se gaseste în relatii cu alte întreprinderi cu care face schimb de produse si servicii. Valoarea adaugata pe care o creeaza o întreprindere se masoara prin diferenta între valoarea bunurilor pe care le vinde si si valoarea celor pe care ar trebui sa le cumpere pentru a putea produce.
Valoarea adaugata creata de întreprindere este distribuita de acestea pe destinatii bine precizate:
- furnizorii de bunuri si servicii;
- personalul;
- proprietarul;
- statul;
- sumele ramase la dispozitia întreprinderii.
Suma valorii adaugate realizate de ansamblul întreprinderilor constituie bogatia naturala sau produsul intern brut. Se poate spune ca întreprinderea, creând valoare adaugata si redistribuind sub diferite forme catre alti agenti constituie un rol esential în activitatea unei tari.
Trebuie precizat ca aceasta functie de natura economica trebuie atribuita întreprinderii.
Din ce în ce mai frecvent, datorita importantei sale în cadrul societatii actuale, întreprinderii îi sunt atribuite si alte misiuni de natura sociala, umana sau culturala.

I.5 Tipologia
Pentru a se adapta la problemele pe care trebuie sa le rezolve si pentru a atinge obiectivele pe care si le-au fixat, întreprinderile iau forme diverse.
1. Dupa natura activitatii întreprinderii. Natura activitatii permite sa se faca o distinctie foarte generala între urmatoarele tipuri de întreprinderi:
- întreprinderi agricole,
- întreprinderi industriale,
- întreprinderi de servicii.
2. Dupa forma juridica se pot face distinctii între sectorul privat. Caracteristicile esentiale ale unei întreprinderi private se refera la urmatoarele aspecte:
- initiativa constituirii si functionarii apartine integral întreprinzatorului;
- posedarea unui capital minim este obligatorie;
- independenta deplina în ceea ce priveste directionarea;
- o ultima caracteristica este asumarea integrala a riscurilor ei sociale implicate de operatiunile întreprinderii.
Întreprinderile private se împart dupa numarul posesorilor de capital în:
- întreprinderi individuale
- întreprinderi de grup.
Întreprinderea individuala este aceea în care personalitatea juridica a unei întreprinderi se confrunta cu aceea a întreprinzatorului.
Din punct de vedere al patrimoniului, apartine unui singure persoane. Avantajele si dezavantajele pot fi privite atât sub aspect juridic cât si social.
Sub aspect juridic si economic, avantajele se refera la afacerea sa si are o mare autonomie si libertate în munca sa. Ca inconveniente pot fi mentionate: responsabilitatea întreprinzatorului care este nelimitata, în situati de deces a proprietarului sau decedarea întreprinzatorului apar consecinte fiscale mai greu de realizat.
Textele aferente schimbarii de proprietar sunt mai ridicate în cazul gestionarii de parti. În mod frecvent în aceste întreprinderi se duce lipsa de capital, sunt limitate în dezvoltarea lor.
Întreprinderea de grup care ca trasatura definitorie dreptul de posesiune asupra patrimoniului sau a cel putin doua persoane. Formele pe care le îmbraca:
- întreprinderi private,
- întreprindere societar.
Întreprinderea familiala se caracterizeaza prin aceea ca patrimoniul se afla în coproprietatea membrilor unei familii, de obicei întreprinderile familiale este de mici dimensiuni iar membrii familiei sunt nu numai proprietarii sai, cât si lucratorii efectivi în cadrul acesteia.
Întreprinderea societara este caracterizata prin împartirea între mai multe persoane a capitalului, a administrarii patrimoniului si a conducerii.
Întreprinderile societsare sunt:
- Societatea în nume colectiv - este constituita în general cu un numar mic de asociati, ei trebuie sa se cunoasca foarte bine si sa-si manifeste reciproc încrederea pe baza responsabilitatii colective care îi leaga.
Caracteristica esentiala rezida în raspunderea personala si solidara a tututor asociatiilor pentru plata datoriilor sociale. Pentru ca o societate sa fie în nume colectiv, nu este necesar ca solidaritatea sa fie expres declarata, fiind suficient ca prin statutul societatii sa nu se limiteze raspunderea asociatilor.
Daca nu a fost numit nici un administrator, toti asociatii sunt administratori, fiecare putând angaja societatea în diferite acte.
Atunci când administratorul este desemnat, ales prin statut, nu poate fi demis decât în unanimitate de catre asociati.
În cazul existentei mai multor administratori, statutul precizeaza limitele de actiune ale fiecaruia dintre ei.
Societatea în nume colectiv prezinta avantajul ca cesionarea unei parti din societate este supusa aprobarii tuturor asociatilor, dar si inconvenientul ca un asociat nu se poate retrage fara acordul celorlalti.
- Societatea în comandita simpla este o societate de persoane ca si societatea în nume colectiv, care se deosebeste prin existenta a doua categorii de asociati: comanditari si comanditati.
Comanditarii îndeplinesc acte de conducere dar pot executa servicii în activitatea societatii. Ei raspund în limita aportului pe care îl au.
Comanditatii conduc societatea si raspund solidar si unanim fata de obligatiile acesteia.
În cazul acestui tip de societate se impune un capital social minim si se constituite foarte simplu din punct de vedere juridic printr-un act sub semnatura privata.
- Societatea în comandita pe actiuni este o societate cu capital care cuprinde doua categorii de asociati: comanditari si comanditati, fiecare având raspunderi diferite. Capitalul social este împartit în actiuni, iar obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul societatii si cu raspunderea nelimitata si solidara a asociatilor comanditati.
Comanditarii sunt obligati numai la plata actiunilor lor.
- Societatea pe actiuni se caracterizeaza prin existenta unei singure categorii de asociati numiti actionari si prin divizarea capitalului societatii în parti numite actiuni.
Raspunderea actionarilor privind patrimoniul pentru obligatiile societatii este limitata la valoarea actiunilor pe care le detin. Actiunile societatii sunt negociabile si liber transmisibile. Conducerea societatii pe actiuni se face de unul sau mai multi administratori. În ultimul caz se constituie un consiliu de administratie în frunte cu un presedinte.
Din punct de vedere juridic, societatea pe actiuni prezinta un avantaj - faptul ca responsabilitatea este limitata de aportul fiecaruia si aceea ca permite reunirea unor capitaluri considerabile, putându-se face aple la economiile populatiei prin emiterea de actiuni.
Ca inconveniente amintim ca la constituirea unei astfel de societati trebuie sa existe minim cinci asociati si un capital social.
- Societatea cu raspundere limitata prezinta caracteristicile:
- asociatii nu sunt responsabili mai mult decât aportul pe care îl aduc,
- nu presupune dizolvarea în caz de deces sau incapacitate a persoanelor asociate,
- nu necesita un numar mai mare de asociati la constituire.
Statutul societatii cu raspundere limitata poate stabili de la început administratorii care pot fi persoane fizice, asociatii sau din afara societatii.
Ei pot fi numiti de catre Adunarea generala prin votul asociatilor care reprezinta majoritatea absoluta a capitalului social.
Aceeasi majoritate poate decide asupra revocarii sau asupra limitarii puterilor, exceptând cazul în care administratorii au fost numiti prin statutul societatii. Pe plan juridic, societatea cu raspundere limitata prezinta avantajul ca responsabilitatea este limitata la aportul fiecarui asociat, dar si inconvenientul ca se impune un capital social minim iar numarul asociatilor poate fi mai mic decât 50.
- Sectorul cooperatist. Întreprinderea cooperatista constituie o forma privata care are anumite particularitati:
Reprezinta o asociere de persoane grupate în mod voluntar, având un scop comun prin constituirea societatii conduse în mod democratic.
Persoanele care aduc o parte din capitalul necesar accepta o justa participare la riscurile si rezultatele acestei întreprinderi.
De obicei persoanele din cooperative au desfasurat în prealabil activitati similare în calitate de mici producatori.
Specific acestia este exercitarea dreptului de proprietate asupra patrimoniului de catre mai multe persoane, care prin actul de constituire devin sub mai multe forme si coparticipanti la conducere.
Fiecare membru are dreptul ca, pe lânga salariul aferent, sa primeasca si o parte din venitul final corespunzator cotei sale din partea de capital, potrivit unei proceduri bine stabilite la înfiintarea cooperativei.
Cooperativele s-au dezvoltat începând cu secolul XIX în diferite sectoare de activitate, putând fi grupate astfel:
- cooperative de consum, aparute în Anglia în sec. XIX,
- cooperative mestesugaresti,
- cooperative agricole,
- cooperative tip societati mutuale, întâlnite în sectorul creditului si al asigurarilor.
- Sectorul public. Întreprinderile publice sunt caracterizate prin:
Capitalul si puterea de decizie apartin unei institutii publice cum ar fi statul sau colectivitatea locala, care îsi asuma în totalitate sau partial, functia de întreprinzator. Aceste întreprinderi se înfiinteaza prin acte decizionale ale puterii publice, reglementate potrivit cadrului juridic specific fiecarei tari.
Rostul lor este de a permite statului sa controleze anumite sectoare majore ale economiei nationale si sa influenteze anumite sectoare economico-sociale pe termen lung.
Se împart în:
- întreprinderi semipublice - în care puterea publica contribuie partial la finantarea, conducerea si controlul activitatii, ea participând alaturi de una sau mai multe întreprinderi private. Formele concrete de existenta a acestora sunt: în concesiune si societate mixta.
- Întreprinderea publica propriu-zisa; statul detine întregul capital si îsi asuma toate prerogativele de conducere prin intermediul agentilor sai. Se regaseste sub forma regiilor autonome.
Alte criterii de clasificare ale întreprinderilor sunt: dupa numarul de angajati, cifra de afaceri: mici, mijlocii, mari.

ECONOMIA ÎNTREPRINDERII
1. Tudor Nistorescu, Gh. Merisan, Economia întreprinderii, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1995
2. Delia Silvia Olaru, Economia si gestiunea întreprinderii, Ed. Tribuna Economica, Bucuresti, 1999
3. *** Colectia Tribuna Economica, Monitoarele Oficiale, reviste de specialitate

I. Întreprinderea în activitatea economica generala
I.1 Elemente introductive privind economia si gestiunea întreprinderii
I.2 Întreprinderea - agent economic si obiect al conducerii
I.3 Abordarea conceptului de întreprindere
I.4 Rolul întreprinderii în cadrul economiei
I.5 Tipologia întreprinderilor
I.6 Relatiile dintre micile si marile întreprinderi.
I.7 Tendintele actuale si de perspectiva ale întreprinderilor mici si mijlocii în lume
Tendintele probabile în România

I.6 Relatiile dintre micile si marile întreprinderi
Fie ca sunt mici sau mari, întreprinderile nu pot ramâne izolate, ele sunt nevoite sa coopereze pe plan financiar, comercial.
În principal cooperarea poate lua forma acordurilor de parteneriat sau a subfurnitudinii.
I. Acordurile de parteneriat privesc atât marile grupuri cât si întreprinderile mici si mijlocii. Exista urmatoarele tipuri de parteneriat:
1. Parteneriat financiar - aceasta forma de cooperare se exprima în principal prin ajutorul sub forma de capital atunci când o întreprindere mare ia participatie într-o întreprindere mai mica nou constituita pentru a face posibil demarajul sau, sau prin credite de echipament concretizate în spriin pentru modernizarea capacitatilor de productie;
2. Parteneriat tehnologic are loc atunci când o întreprindere pune la dispozitia altor întreprinderi experienta si competentele cercetatorilor sai, fie în scopul obtinerii sinergiilor pe planul cercetarilor, dezvoltarii, fie pentru a permite mai buna difuzare a unor informatii prin intermediul transferului de tehnologie sau prin acorduri de licenta. Acordul de licenta permite beneficiarului sa-si îmbunatateasca pozitia pe piata.
3. Parteneriat prin cooperare - permite întreprinderii sa-si uneasca eforturile în special în domeniul exportului.
4. Parteneriat de tip roire. Acest tip de parteneriat consta în a incita salariatii sa-si creeze propriile întreprinderi, dându-le ajutorul financiar, tehnic si de alta natura, de care acestia au nevoie. Roirea vazuta ca aparitie a unei multitudini de întreprinderi mici în jurul marilor grupuri de întreprinderi este considerata un raspuns la problemele puse de restructurarea acestor grupuri.
II. Subfurnizarea. Se vorbeste de subfurnizare când o întrepindere realizeaza o parte a productiei altor întreprinderi, numiti donatori de ordine.
Subfurnizarea este apreciata ca fiind în primul rând o sursa de inovare. Faptul ca o întreprindere recurge la subfurnitura îi permite acesteia sa beneficieze de competentele si experienta altor întreprinderi.
Donatorul de ordine poate sa obtina mijloace suplimentare pentru propriile activitati de cercetare si dezvoltare.
Subfurnizarea poate fi un factor de reducere a structurilor. Ea permite întreprinderii care recurge la aceasta forma de cooperare sa-si reduca structurile tehnice sau comerciale.
Ea poate sa se dapateze la fluctuatiile mediului sau si sa sesizeze eventualele oportunitati de expansiune.
Subfurnizarea poate fi si un factor de productivitate. Ea presupune ca fiecare face ceea ce stie mai bine, deci se specializeaza în domeniului în care are vocatie si în care dispune de cele mai bune atuuri.
Aceasta va avea ca efect obtinerea de economie de scara si o utilizare mai buna a resurselor.
În practica exista 3 forme de subfurnizare:
- subfurnizare de capacitate. În acest caz întreprinderea donatorare de ordine este echipata pentru a fabrica un anumit produs dar prefera subfurnizare pentru o parte a productiei. Exista mai multi factori care explica o astfel de practica: o cerere conjuncturala puternica, grevele care paralizeaza unele compartimente ale productiei sau decizia de a nu investi. Aceasta situatie de subfurnizare prezinta mari riscuri: subfurnizorul nu dispune de un avantaj tehnic fata de donatorul de ordine, iar pe de alta parte donatorul de ordine va utiliza la maximum compartimentele de productie si va reduce comenzile date de subfurnizor.
Subfurnizorul se va stradui sa obtina de la donatorul de ordine anumite garantii: termene minime de respectat. În caz de repunere în cauza a comenzilor si asigurarea unui nivel minim al comenzilor, indiferent de conjunctura.
- subfurnizarea de specialitate. Subfurnizorul dispune de experienta tehnica fata de donatorul de ordine care nu poseda nici competenta si nici echipament pentru a fabrica produsul ce face obiectul subfurnizarii.
Competenta subfurnizorului constituie o garantie a stabilirii comenzilor. În caz de recesiune aceasta forma de subfurnizare este mai putin afectata decât cea precedenta, pentru ca donatorul de ordine nu se mai poate baza pe propriile compartimente de productie.
- subfurnizare în cascada reprezinta o prelungire a celor doua cazuri precedente, astfel: fie un donator de ordine nu poate sa fabrice decât o anumita cantitate dintr-un produs, fapt pentru care se adreseaza unui subfurnizor care accepta comanda pentru diferenta de cantitate, fie ca un donator de ordine doreste sa faca conditionarea tuturor produselor obtinute prin subfurnizare.
În acest caz produsul final este realizat de catre un numar mare de subfurnizori, fiecare asigurând un anumit stadiu al productiei. În primele doua cazuri mentionate responsabilitatea fiecarui furnizor este usor de stabilit.
În cel de-al treilea, stabilirea fiecarei responsabilitati ridica unele probleme: în cazul în care termenul nu s-a respectat sau calitatea a fost defectuoasa.

În acest curs:

Rãsfoieste cursul